5 ianuarie 2015

Cel ce nu știe tot știe ceva!

Humanitas, ISBN 978-973-50-1698-2
"E dracul gol", spusese Noica despre Dragomir. Daca dracul era cel care luase in stapanire pomul cunoasterii dupa cadere, atunci Dragomir era dracul gol. Sigur este ca, in locul lui Adam, ar fi apucat sa muste din toate fructele interzise. Si cu toate acestea, in frenezia lui de a intelege totul era mai degraba ceva din psihologia unui etern student care abordeaza Creatia ca pe o tema si care se pregateste asiduu pentru ziua in care urmeaza sa fim examinati de Dumnezeu. De altfel o stie si o spune, in 8 ianuarie 1993, intr-o formidabila nota din carnetele intitulate Seminte: "in fond, eu fac o teza de doctorat la Dumnezeu." (Gabriel Liiceanu)

Alexandru Dragomir nu umbla dupa "idei" (si, de altfel, se lauda ca n-are), nu aprecia agerimile culturale ("subtil poate fi oricine"), nu dadea doi bani pe "originalitate". Voia, pur si simplu, sa priceapa, sa raspunda cinstit catorva intrebari care i se pareau importante. Restul era pentru el ornamentatie anexa, daca nu impostura. I se parea deplasat sa scrie ceva inainte de a fi avut raspunsuri finale, bine articulate. Reusise sa separe exercitiul gandirii de manifestarea lui publica. Era un "particular", un virtuoz al solilocviului. Cu alte cuvinte, gandirea era pentru el intimitatea suprema a spiritului. Invitatia de a converti aceasta intimitate in "opera" i se parea, de aceea, o triviala si vanitoasa indiscretie. 
Ironia (daca nu o misterioasa justitie lumeasca sau nelumeasca) face ca, din chiar cercul ultimilor sai interlocutori, s-au desprins alcatuitorii volumului de fata. Alexandru Dragomir se vede, astfel, condamnat post-mortem la statutul de autor pe care l-a sabotat, cu buna stiinta, o viata intreaga.
(Andrei Plesu)

La pag. 50, cap. Întrebare și răspuns, peste ce dau!? Citez:
«Pornind de la faptul că știe că nu știe omul clădește ceva, o ia de la zero, și își face un drum»

Măi să fie! După ce l-am prins pe Nae Ionescu în curul gol am norocul să îi dau peste nas și lui Alexandru Dragomir!? Păi să îndrăznim, că de partea noastră e adevărul!

Oare de cînd o cunoștință, un adevăr oricît de mic dar totuși util, e un nimic?! Un zero? Nu e zero nenea Dragomir! Niciodată n-ai cum porni de la zero pentru că în momentul în care ai ajuns acolo nu mai ai ce clădi, ce porni, ești un zero barat, un nimic, o non-existență! Mai mort deatît n-ai cum fii oricît te-ai chinui!

Deaia în momentul magic al aflării adevărului, cînd știi că nu știi nimic, întotdeauna pornești de la unu, de la un adevăr fundamental! Unu este baza, punctul de plecare și niciodată zero!

A ști ≠ A nu ști
1 ≠ 0

N-avem în cazul de față un raport de echivalență matematică ci de subordonare ierarhică în care 1 îi este superior nimicului reprezentat de zeroul matematic!

Din A este B avem A=1 și B=1 deci A+B=1+1=2 pentru că ambii termeni sunt adevărați. Acel 2 practic e un fel de 1 mai mare dar nu merg mai departe în această direcție că se ramifică prea mult firele logice. Cînd unul din termeni devine neadevărat nu avem A+B=0 ci A+B=1 pentru că n-avem 1-1=0 ci 1+1≠1+(1-1)=1+0=1. Dacă rezultatul final n-ar fi măcar 1 n-ar fi adevărat că nu e adevărat!

Nu pornim de la zero ci de la unu pentru că primul pas în direcția cea bună l-am făcut deja în momentul în care știm că nu știm nimic! Acesta e primul adevăr care ne sporește averea din Împărăție! Celelalte vin după el !

De aceea "omul iluzionat" e cel care adună și tot adună adevăruri inutile! Adună degeaba pentru că adună un șir nesfîrșit de nimicuri! Adică 1+(1-1)+(1-1)+(1-1)...=1+0+0+0+0...

Sper că acum e mai evidentă greșeala care i-a scăpat chiar și vigilentului Dragomir! Chiar dacă e adevărat că sunt nimicuri adevărul final nu crește pentru că în realitate cel care le tot adună nu crede cu adevărat în inutilitatea lor! Altfel nu le-ar mai tot aduna! S-ar opri imediat din această activitate lipsită de sens!

Iar restul paragrafului în acest nou context sună mult mai convingător! Ce altceva poate fi dogmatismul decît un mare și lat unu de care agățăm un șir nesfîrșit de ... nimicuri! Închipuindu-ne că prin simpatie se vor contamina cumva, în mod miraculos, din măreția Sa

dogmatism = 1+0+0+0+0+0.... «ad infinitum!»

Aici Dragomir a nimerit-o! Felicitări!

PS:
Măi să fie! Tocmai mi-am amintit că de fapt autorul zicerii eronate e altul nu Dragomir, el doar a repetat-o ca un papagal! Aoleo și văleleu, i-am dat una peste nas nimeni altului decît celebrului Socrate! Ioi!
Trimiteți un comentariu